Jump to content
New and improved community!
We are a new gaming community that wants to do things differently. Stay tuned to see more projects from us
Come and talk with us!
Join our TeamSpeak and Discord servers to have a chat with our staff or members
  The theme is currently in BETA, stay tuned for future updates

K1d0r!

Members
  • Content Count

    25
  • Avg. Content Per Day

    0
  • Joined

  • Last visited

  • Days Won

    1

K1d0r! last won the day on November 3 2018

K1d0r! had the most liked content!

Community Reputation

2 Neutral

About K1d0r!

  • Rank
    Novice

Recent Profile Visitors

The recent visitors block is disabled and is not being shown to other users.

  1. https://www.mobafire.com/league-of-legends/build/vaporas-guide-to-twitch-497018
  2. https://www.mobafire.com/league-of-legends/build/vaporas-guide-to-vayne-510630
  3. Nice traficant si eu sunt main yasuo one trick :)))
  4. Nume:Alexandru Vârstă:15 ani Steam ID ( numeric):STEAM_0:0:428139227 Dovadă invite prieteni în grupul de steam ( poză):https://imgur.com/a/jp9U444 Dovadă aplicare grup gametracker ( poză):https://imgur.com/a/jp9U444 Unique ID ( necesar pentru atribuirea gradului pe canal):xkICgxPbIedAd3FLqzBGv78K+K0= Experiență:2 ani Ai citit regulamentul ? ( Da / Nu):"Da, desigur!"
  5. CLICK for akali build
  6. Da eu jucam mai bn cu ezreal cel vechi dar na merge si acum 🙂
  7. Hai oleaca pe ts pls

  8. Mazier e întinsă pe scândurile putrezite; în jurul ei, valurile ling stâncile de dedesubt. Bătăile inimii îi încetinesc, iar sângele i se scurge în mare. Se uită fix la bordeiele de deasupra și la stelele din depărtare; nu mai clipește. Pyke începe să-i studieze din nou figura. Ochii reci ai lui Mazier îi sfredelesc mintea. O corabie care vâna pești-jaull. Patru catarge, pânzele rupte. Valuri mari cât munții. Părul lung fluturând în briza mării. Zeci de fețe pe punte. Holbându-se. Ochi albaștri. Ochii albaștri ai lui Mazier, cuprinși de uimire. Apoi, colții. Nu albi, ca ai lui Mazier. Murdari de mâzgă și lungi cât niște săbii. Dau târcoale corăbiei. Lumina dispare. Se închide. Gura peștelui-jaull se închide. Frânghia atârnă. E tăiată. Limba bestiei e alunecoasă. Sudoarea îi picură pe ochi. Degetele nu găsesc nimic de care să se agațe. Cum iese de aici? Înoată... Fălcile peștelui-jaull se închid brusc. Apoi, durere. Și întuneric. Corabia a dispărut. La fel ca ochii. Ochii lui Mazier. Era un marinar priceput. Da. Era acolo. Ea a tăiat frânghia. Pyke împinge ușor cadavrul cu cizma, iar privirile-i sunt ațintite-n jos. O împinge până când ajunge la marginea docurilor. Încă o lovitură, iar Mazier începe să plutească. Rechinii se reped asupra prăzii. Îi dau târcoale. Fălcile trosnesc. Oceanul n-are timp de jocuri. Pescărușii țipă în vânt, iar Pyke o găsește pe Mazier pe lista sa. Cu cerneală roșie, îi taie numele de pe pergament. Ultimul nume de pe declarația de expediție a ''Terorii''. S-a sfârșit. Gata cu numele. Au rămas doar linii roșii. De unde am făcut rost de atâta cerneală? Pe Pyke îl roade ceva. E neliniștit și nesatisfăcut. Își simte măruntaiele zvâcnind. N-are cum să fie gata. Erau mai mulți pe punte. Poate că nu-i declarația bună. Poate că nici nu contează de fapt. M-au lăsat să mor. Atât de mulți. De atâtea ori. Alt sunet. Nu-s pescărușii. Nici valurile. Nici dinții trosnind. Nici vocea care-i urlă-n creieri mereu: ''Nu, n-ai terminat!'' Nici muzica din Orașul Mărilor de acum mulți ani, pe care și-o aduce aminte atât de bine. E un sunet nou. Unul real. Se aude chiar acum. Pyke privește cu ochiul său viu și vede scările de lemn cum se îndoaie sub greutatea unor cizme. Un bărbat solid se îndreaptă către corăbiile ancorate. Când vede sângele, se oprește. Mâna îi dispare în haină, de unde scoate un pistol; îl ține aproape de piept. E pregătit să tragă. E un prost. Pyke pășește în lumina lunii. Bărbatul arată de parc-ar fi văzut o fantomă. Pielea din jurul gurii i se strânge mai tare ca punga cu galbeni a unui bancher din docuri. Ochii i se măresc și îi tremură ca o meduză, ca apa calmă peste care trece o boare. – Cine-i acolo? țipă bărbatul. – Hai să afli. Ține pistolul ațintit spre capul lui Pyke. Apoi trage; bum! Țintește bine, dar glonțul nimerește în lemn; Pyke nu mai e acolo. S-a ascuns în ceață. S-a transformat în sare și picături de apă, din bărbat în fum. Oamenii ziceau că-i o fantasmă. Nu greșeau decât pe jumătate. Bărbatul lat în spate își reîncarcă pistolul. Pe sprâncenele încruntate i s-au format broboane. În acele momente prețioase, Pyke e peste tot în jurul lui, undeva dincolo de noapte; îl studiază. În ochii spălăciți ai bărbatului se citește teama. Are barba albă și nearanjată. Are gușă, un nas coroiat, buzele crăpate, iar lobii urechilor îi sunt despicați după atâtea bătăi prin taverne. Arată ca un căpitan. Bărbatul miroase dulce-înțepător, a frică. Frică zdravănă. Da, miroase ca un căpitan. Pyke vrea să se asigure. Dintr-odată, se materializează – a fost mereu un bărbat masiv, dar acum, cu noul ochi dăruit de valuri, se simte și mai mare. – Spune-mi cum te cheamă, îi zice cu un hârâit. Bărbatul nu se aștepta să fie cineva în spatele lui. Nimeni nu se-așteaptă. Poate doar în coșmaruri sau în poveștile pe care le spun prin taverne. Dar în realitate, toți fac pe ei de frică, iar acest căpitan vânjos nu-i cu nimic diferit. Se împiedică în propriile cizme și se rostogolește pe scări ca un sac de cartofi. Pyke începe să coboare calm scările, una câte una. O galeră noxiană e ancorată-n doc. O fi o corabie comercială, sau una... de trădători? E vreo diferență între ele? Pyke nu crede să fie. – Până cobor treptele astea, îmi vei spune tot ce vreau să aflu. Bărbatul gâfâie; corăbiile i s-au înecat. I se taie respirația. E ca un pește pe uscat. Își întinde mâinile dolofane. – Îmi amintesc de tine... Un pas. Mâna strânsă pe balustradă... Alt pas. Bărbatul încearcă să se ridice în picioare, dar îi cedează genunchiul. Încă un pas. – Ai stat și te-ai uitat. Și înc-un pas. Un șobolan al docurilor chițăie prin apropiere. Se va-nfrupta curând. – Zâmbeai. Bărbatul bolborosește. Îl podidesc lacrimile. – Te rog, nu știu despre ce vorbești... Alt pas. – Numele. Acum. – Beke! Beke Nidd! Pyke mai are înc-un pas, dar se oprește și consultă lista. Linii roșii. Toate numele tăiate. Iată-l. Beke Nidd. Aspirant. Numele nu-i tăiat. E clar ca lumina zilei. A îndoit hârtia aiurea, de-aia l-a ratat. – Beke Nidd. Da, îmi amintesc de tine. Erai acolo. – Nu te-am mai văzut niciodată! E prima mea noapte în Bilge... Oamenii nu pot minți cu un brici înfipt în obraz. Nu pot implora, nu pot spune ce nu știu. Briciul ăsta e grozav. E făcut din os de rechin. Taie mai bine ca oțelul. Se înfige ușor. Sfâșie și carnea și osul cu ușurință. Beke află chiar acum pe pielea lui că dacă te zbați, se înfige și mai tare. Ochii îi sunt cuprinși și mai rău de spaimă. Privirea lui îi cutremură mintea lui Pyke. Amintirea iese la iveală ca fluxul, iar Pyke cheamă valurile înspumate, care îneacă rugămințile fierbinți ale lui Beke. O corabie care vâna pești-jaull. Patru catarge, pânzele rupte. Valuri mari cât munții. O barbă neîngrijită fluturând în briza mării. Zeci de fețe pe punte. Holbându-se. Ochi spălăciți. Ochii lui Beke Nidd, cuprinși de uimire. Apoi, colții.
  9. Noxusul a fost clădit prin războaie, care-au lăsat în urma lor nenumărați orfani. Tatăl lui Riven a pierit într-una dintre bătălii, iar mama la nașterea ei, așa că fata a crescut la o fermă condusă de administrația imperiului, care se afla la poalele dealurilor stâncoase din Trevale. Doar forța fizică și voința de fier i-au ținut pe copiii de la fermă în viață. Toți munceau din greu pe acea bucată aridă de pământ, însă Riven își dorea mai mult decât o porție de mâncare la cină. Văzuse an de an ofițerii care veneau să recruteze noi soldați și întrezărise șansa la viața pe care o visa. Când a jurat credință imperiului și armatei sale, a știut că Noxusul o va primi ca pe o fiică pierdută. Riven s-a dovedit a fi un soldat înnăscut. Chiar dacă era tânără, anii de muncă grea o ajutaseră să mânuiască ușor o sabie cât ea de mare. Noile sale legături de familie erau formate în focul luptelor, iar Riven credea că frații și surorile sale din oștirile Noxusului îi vor fi alături pentru totdeauna. Era atât de dedicată imperiului, încât însuși Boram Darkwill i-a dăruit o sabie runică din piatră neagră, fermecată de o vrăjitoare palidă de la curte. Sabia era mai grea decât un scut și aproape la fel de lată – exact pe gustul ei. La scurt timp după asta, forțele imperiului au pornit spre Ionia, într-o invazie minuțios plănuită. Pe măsură ce războiul s-a prelungit, a devenit limpede faptul că Ionia n-avea să se predea. Trupa lui Riven a fost însărcinată cu escortarea unui regiment care avea să pătrundă în provincia Navori. Conducătoarea regimentului, Emystan, angajase un alchimist zaunian, dornic să testeze un nou tip de armă în bătălie. Riven și-ar fi dat cu bucurie viața pentru Noxus în toate campaniile în care luptase, dar de data asta a văzut ceva tulburător în soldații din jurul ei. Se simțea profund neliniștită. Amforele fragile din carele lor nu păreau a servi vreunui scop pe câmpul de luptă… Cele două regimente înaintau cu greu, ca și cum pământul însuși le sfida și le încetinea avansarea. În timpul unei furtuni aprige, în care noroiul se revărsa de pe crestele dealurilor, Riven și ceilalți noxieni au rămas blocați împreună cu încărcătura lor letală; exact atunci, războinicii ionieni și-au făcut apariția. Dându-și seama de pericol, Riven a strigat către Emystan, cerându-i ajutorul. Singurul răspuns pe care l-a primit a fost o săgeată în flăcări, iar Riven a înțeles că nu mai era vorba de un război de expansiune, ci de anihilarea completă a dușmanului, cu orice preț. Săgeata a aterizat în carul cu amfore. Din instinct, Riven și-a scos sabia, dar era mult prea târziu pentru a proteja pe oricine în afară de ea însăși. Flăcări chimice au izbucnit din vasele sparte și urletele au umplut aerul nopții. Ionieni și noxieni laolaltă au murit în chinuri groaznice. Protejată de fumul otrăvitor și fierbinte de sabia sa magică, Riven a fost martora unor orori și a unei trădări care aveau s-o bântuie pentru totdeauna. Riven își amintește doar în parte orele care au urmat, dar le retrăiește în coșmaruri. Și-a îngrijit rănile. A jelit morții. Dar cel mai mult și mai mult, a-nceput să urască sabia care i-a salvat viața. Cuvintele gravate pe lamă sclipeau batjocoritor, amintindu-i de tot ceea ce pierduse. A căutat moduri de a o frânge, pentru a-și distruge toate legăturile cu Noxusul. Dar nici atunci când și-a zdrobit sabia nu și-a găsit alinarea. Rămasă fără convingerile și idealurile care-i motivaseră întreaga viață, Riven a ales calea exilului, rătăcind prin ținuturile distruse de război ale Ioniei. Când s-a întors în cele din urmă în satul unde-și frânsese sabia, a descoperit că dorința ei de a se autodistruge îl costase viața pe cel mai venerat bătrân al satului… Noxusul probabil că ar fi condamnat-o la moarte pentru o asemenea crimă, însă Ionia a iertat-o și a acceptat-o. Deși imperiul s-a retras de mult timp din Primele Pământuri, Riven e și acum chinuită de trecutul ei. În Valoran, echilibrul puterii s-a schimbat, iar noxiana nu poate ști cine va deveni atunci când mintea ei se va reîntregi.



×
×
  • Create New...